Category

Am plecat din Medias sambata dupa ora 16, majoritatea dintre noi fiind prezenti la concursul de catarare organizat de Dianthus impreuna cu Cit Extrem de dimineata pe panoul nostru de la Sala Sindicatelor.

Am plecat Corina, Feri, Iulia, Laci, Florin, Maca, Adriana, Elena, Cristi, Adi, Nelutu, Traian, Bianca, Ioana, Tudor, Claudia, Vivi, Mihaela, Stefania, Mihaela, Hercule de Bucuresti si Diana (adica 22 persoane,  6 masini si 9 corturi) si am campat cca o ora si jumatate mai tarziu intr-o minilivada pitoreasca chiar la poalele cheilor. Pe langa scopul nostru declarat de a o sarbatori pe Corina, mai aveam in plan sa strabatem ultrainaccesibilele chei ale Cetii prin cele 4 saritori majore care blocheaza accesul in zona „secreta” a cheilor.

Asa ca sambata seara nici nu facem mare lucru, trantim gratare mai mult sau mai putin vegetariene (nu, nu, ciupercile nu au fost viermanoase…) si dam o fuguta pana la punctul terminus al cheilor unde Flo, Cristi si Maca trag un dus fierbinte in cascada. Petrecem seara cu –oficial- cu suc (neoficial in sticle era un vin de Recas ca te lingeai pe degete) asa ca sticlele incep sa curga, la fel si cantecele din chitara (insotite de vocile noastre tot mai afoane pe masura ce sticlele erau mai usoare).

Duminica dimineata ne trezim unul mai mahmur decat celalalt, intrebandu-ne ce cautam pe coclaurile astea (de fapt eram de-a dreptul fresh si extrem de curiosi sa strabatem cheile), ne luam echipamentul de catzarat si o pornim pe traseul marcat cu fragute rosii pana deasupra cheilor. Sus in saua de deasupra cheilor ne abatem putin sa ne trecem in jurnalul comorii pe care Cristi o gaseste cat ai zice peste si coboram apoi cu catel, cu purcel la firul apei pana in punctul din amonte al cheilor. O prima saritoare de cca 3 metri cu cascada urmata de o marmita ne blocheaza accesul. Facem rapel, ne luam inima in dinti si murim incet cate unul la coborare, unii mai vioi, altii mai galbeni la fata, dar pana la urma trecem majoritatea dintre noi. Ceea ce ne asteapta insa, intrece si cele mai sadice imaginatii: o dubla saritoare cu cascada, prima de 9 metri, apoi imediat urmatoarea de cca 12 metri iar noi echipament aproape pauza: fara costume neopren, fara casti, etc. Pe langa noi trece o echipa echipata pana in dinti de care ne lipim. Majoritatea renunta insa, cativa curajosi (Corina, Cristi, Adi, Nelutu, Traian si Bucuresteanul) le traverseaza in intregime, ba Corina mai face o tura de satisfacuta ce era. Nu ratam ocazia sa sarim in ultima marmita, asa, ca sa ne dam smecheri si sa plecam apoi ciuciulete la tabara. Planul de a mai urca pe Piatra Cetii nu se materializeaza insa asa ca ne razbunam in Blaj cu un morman de prajituri, inghetata si placinte. Parerea participantilor despre iesire? Betooooooon!

In sectiunea Multimedia – Albume foto recente gasiti albumul foto al iesirii cu comment-urile de rigoare 🙂

Daca doriti sa descarcati pozele, mergeti direct in albumul Picasa

Muntii Capatanii nu sunt printre destinatiile de top pentru marea majoritate a iubitorilor de munte. Cu creasta principala lina si inierbata ofera un peisaj mai putin apetisant pentru uni i amatori de ture spectaculoase. Cu toate acestea, culmea secundara Buila-Vanturarita din acest masiv aduce un plus de adrenalina pe care de la distanta l-ai putea ghici cu greu. Amestecul de cristalin si calcare ofera o varietate savuroasa de chei, tancuri, creste, pesteri si multe, multe surprize.

Am plecat de acasa cu o harta veche care nu reflecta schimbarile din ultimii 30 de ani. Bazandu-ne pe datele respective si informatiile unor prieteni urcam din Ramicu Valcea pana in Baile Olanesti de unde o luam in continuare pe drum forestier. Ceea ce mizam noi insa sa fie un drum forestier se dovedeste a fi o poteca si prin urmare constatam ca am batut cativa zeci de km degeaba. Revenim inspre sat Valea Cheii unde se afla intersectia cu celalalt drum si urcam intai pe asfalt apoi pe forestier spre Schitul Pahomie; nu mergem insa chiar la schit ci pastram drumul forestier principal pana ce serpentinele ne aduc deasupra cheilor Cheii la tunelul ce strabate muntele pe sub saua Stogsoara apoi coboram pe intuneric cu inima cat un purice pana la cabana Cheia (fosta canton). Cabanierul primitor se ofera sa ne ajute sa gasim un loc de cort prin desisul de masini si corturi din jurul cabanei.
An doua zi, ne decidem sa facem o bucata de creasta, asa ca pornim pe la ora 11 in traseu , urcam cale de un ceas si jumatate pana in stana Comarnice . Planul nostru de a incepe creasta din Curmatura „La oale” e dat insa peste cap de un grup de turisti din Miercurea Ciuc care tocmai renuntasera la aceeasi varianta de traseu. Asa ca ne grupam cu totii si o luam pe sub creasta spre Poiana Frumoasa mizand sa urcam in creasta pe un traseu cu punct albastru. Noi trecem insa hlizindu-ne si pozand de zor fara sa vedem vre-un marcaj pana constatam ca de fapt am trecut de el. Hotarati totusi sa ajungem in creasta cu orice pret, ochim o panta ceva mai moale si incepem un urcus sustinut pana in creasta unde ajungem cca 20 minute mai tarziu. Urcam apoi pe varful Buila (1849) si pe Vanturarita I (1885), cel mai inalt varf din creasta secundara a Capatanii si gasim in creasta marcajul punct albastru acoperit cu vopsea alba semn ca a fost dezafectat din cine stie ce motive si ne felicitam in gand pentru optiunea noastra. Dupa un popas de odihna si un pranz rapid, plasam o comoara Geocaching nu departe de varf, ne despartim de ciucani 🙂 si ne continuam drumul pe creasta hotarati sa o facem in sens invers fata de proiectul initial adica dinspre Buila spre curmatura „La oale”. Un indicator ne prevesteste 3-4 ore si un traseu interzis iarna. Pentru cei care au strabatut Piatra Craiului si Fagarasul pe creasta, vor intelege ce a urmat pentru noi. Daca pana aici creasta fusese inierbata si relativ usor de strabatut, ne lansam acum intr-o succesiune de suisuri si coborasuri care ne scot sufletul si transpiratiile. Ni se termina apa asa ca ne grabim sa facem traseul cat mai repede, insa socoteala de acasa nu merge cu cea din creasta asa ca pana la urma ne ia cam 3 ore si jumatate; ba la un moment dat, intr-o stancarie ratacim traseul si ne invartim de nebuni vre-o jumatate de ora pana il regasim. De la curmatura, o luam repejor la vale si nu ne oprim decat la izvorul pe care tabaram insetati. Ajungem inapoi la stana Comarnice unde inchidem circuitul crestei si ne semetim sa facem traseul inapoi la cabana in mai putin de ora si jumatate cat scria pe indicator si chiar reusim sa il scoatem in 55 de minute. Ciucanii erau deja la corturi, asa ca nu ratam seara fara sa stam impreuna la o poveste si sa schimbam impresii despre traseu.
A doua zi, ne decidem sa strabatem cheile. E greu de descris in cuvinte frumusetea acestor chei. Nici macar fotografiile nu pot reda senzatiile de admiratie pe care ti le trezeste o drumetie prin cheile Cheii. Pornim fara bagaje de la cabana si tinem firul apei pana nu mai putem trece din cauza bolovanilor uriasi. Urcam pe grohotis urmarind marcajul triunghi albastru pana la un punct de belvedere cocotat pe un tzanc care ne da emotii. Adevaratele emotii insa abia acum incep cand poteca sta suspendata intre un perete la dreapta si un hau pe care nu prea indraznim sa il privim in ochi la stanga. Mergem crispati si strangem din fund mai abitir ca un cleste de spart nuci. A fost momentul in care m-am felicitat in gand ca mi-am luat pantaloni si bocanci… maro. Ajungem dupa vre-o 20 de minute la un al doilea punct de belvedere de unde deja vedem ca suntem la capatul inferior al cheilor. Decidem sa nu coboram pe poteca mai departe deoarece am vazut deja cam tot ce era mai bun de vazut. Ne intoarcem ceva mai relaxati pe poteca inventata de cine stie ce sado-masochist  (aiurea, frumusetea peisajului merita din plin orice efort) ba ne ai arde si de poze.  La revenire ne-o cautam cu lumanarea: o baie in apa rece ca gheata. Gasim rapid o bulboana, ne descotorosim urgent de haine si la intrarea in apa reinvatam urletul originar al stramosii nostri cand se cautau unul pe celalal prin caverne. Dupa chiotele si veselia de rigoare, o tulim inveseliti spre cabana la care si ajungem in mai putin de 20 de minute. E momentul sa strangem si mergem sa ne luam ramas bun de la cabanier, un antrenor de karate caruia nu-i lipseste palinca intoarsa in cazanul propriu si din care fiecare turist are un pahar gratuit din partea casei. E momentul sa ne aratam admiratia pentru spiritul gospodaresc al omului care stie sa isi intampine turistii ca o gazda adevarata; fostul canton s-a transformat intr-o cabana cu cabanier permanent, amenajarile de tot soiul isi fac discret simtita prezenta: beroduct (racitor speciala de bere), banci in jurul focului de tabara cu spatar si suport de pahare la spate, un cazanel vesel care pufaie la fiecare doua saptamani (cam atunci se termina palinca din tura anterioara), generator propriu si digi TV, grill, etc. Cu o capacitate de cazare de 26-30 de persoane si cca 20 de locuri de cort in curtea cabanei, reuseste sa faca fata cam tuturor solicitarilor de pana acum. Ne lasa si nr lui de telefon daca cineva doreste sa il contacteze: Ioan Dumbravescu, 0723-279899. Ne despartim cu greu si plecam in sfarsit spre casa, nu inainte de a da o tura pe la schitul Pahomie, un loc deosebit de reculegere. In final nu pot decat sa ma gandesc ca Buila-Vanturarita ar tebui sa fie una din destinatiile OBLIGATORII pentru orice iubitor de munte care se respecta si care stie sa umble pe munte. Va invit sa aruncati o privire si prin albumul foto al iesirii.

Muntii Apuseni sunt cu siguranta un  loc un loc binecuvantat. Iar dintre toti Apusenii, un loc aparte il au cu siguranta Muntii Trascau. Desi nu au aspectul salbatic al Craiului, sau masiv impunator al Fagarasului, au ascunse prin vaile lor surprize care pe pot face dintr-o iesire obisnuita una deosebita. Asa ca nu ne-a trebuit prea mult sa ne decidem pentru o iesire la Cheile Intregalde, cu tinta de atins: Piatra Cetii.

Chiar daca oameni de baza din club (aka Feri, Maca, etc.) au zis pas, ne-am strans totusi o mana de iubitori ai muntelui:Traian, Nelutu, Bianca si cei doi copii, Corina, Florin, Charlotte, 2 x Dan, Mihaela si Consuela si Alex, adica patru masini cu plecare la ora 8 din Medias.
Am ajuns pe la ora 11 in chei, unde am parcat masinile. Familia Cernica venise pornita pe catzarare in timp ce restul ne semetim si luam pieptis traseul direct pe o scurtatura prin mijlocul cheilor. Urcam prin grohotis drept in sus, ceea ce ne pune la grea incercare stabilitatea unora dintre noi. Cum nu aveam deocamdata marcaj, mergem mai degraba dupa intuitie. Dupa lupte crancene cu panta sustinuta ajungem si la lumina platoului. Tinta noastra se ajungem la poiana narciselor si sa facem poze in lanul de flori s-a cam spulberat cand am inceput sa intalnim tufe intregi de flori deja uscate. E drept ca am mai gasit cateva pe ici pe acolo, dar nici pe departe ce speram. Se vede treaba ca la anul va trebui sa venim in prima jumatate a lunii mai daca vrem sa mai prindem ceva. Cum Charlotte si Corina nu mai veneau restul trupei traversam platoul – mai pe traseu, mai pe langa – pana ajungem la Tecsesti. Nu am gasit narcise in schimb am dat de libertatea pura a unei mici herghelii de cai ce pasteau linistiti si nestingheriti de cineva. Cateodata, asemenea intalniri te fac sa te gandesti ca daca mai este undeva un colt de rai si de liniste, atunci cu siguranta seamana cu platoul de langa Pitra Cetii. Si daca vreodata cineva va fi dispus sa isi ia stresurile, nemultumirile, agitatia si frustrarile cu el aici, cu siguranta ca linistea patriarhala a muntelui il va spala cu blandete de toate necazurile si l-ar face sa zambeasca din nou.
Dar poteca noasta nu avea ganduri prea metafizic-bucolice, asa ca o ia repejor la vale si ajungem in rezervatia Poiana Narciselor morti de sete in cel mai potrivit loc cu putinta: un izvor. Bem insetati si prietenii nostri nu se mai satura de placerea apei curate si reci radiind de prospetime.
Din poiana ne despartim: eu (adica Flo) pornesc in urcus spre Piatra Cetii, in timp ce trupa vesela (2xDan, Alex, Mihaela, si Consuela) o pornesc pe poteca marcata la vale spre soseaua din valea Galzii. Si cum ardeam de nerabdare sa imi testez la alergare noii mergatori luati special pentru alergare (deh, Salomon :P), ma lansez nerabdator intr-o mini cursa pe poteca, Si bineinteles ca nu vad cand marcajul face discret in stanga asa ca o iau tot inainte pana poteca se termina brusc si eu raman prost in balarii. Nu ma dumiresc pe moment in care parte sa fie marcajul dar e limpede totusi ca ar trebui sa o iau in sus lucru pe care il si fac dar vai! Tufele tepoase se tin lant si unde cred ca e piatra sub frunze, nimeresc cate o groapa de mai mare frumusetea. Nu trebuie sa urc mult ca sa vad ca terenul e din ce in ce mai accidentat si mai stancos semn ca nu mergeam tocmai bine. Imi corectez cu chiu cu vai directia si urc piezis mai degraba banuind incotro ar trebui sa o iau si pana la urma am noroc: regasesc marcajul salvator. Ca tot patitul priceput, decid ferm sa nu ma mai abat de la marcaj, indiferent unde ar duce si urc sustinut gafaind cat zece si transpirand deja toata apa de la izvor. La un moment dat ies la lumina pe un tanc stancos si aud strigate de jos: Florineee, nu mai avem poteca! Grupul vesel patise aceeasi nazdravanie, nu au remarcat cand marcajul a luat-o brusc la dreapta si acum se tot suceau prin poienile de sub munte. Ma uit pe harta si le strig sa tina valea indiferent daca au poteca sau nu pentru ca o vor reintalni oricum, asa cum au confirmat ulterior. Ma linistesc singur la gandul ca in fond nu au altceva de facut decat sa coboare pe vale pana la sosea, nu au ce alte nazdravanii sa pateasca si sa mearga in balarii. Imi reiau urcusul sub privirile unei parapante tasnite parca de nicaieri si ajung cu un ultim efort pe varf. Imi aduc aminte de comoara si o gasesc relativ repede si usor cu GPS-ul dupa care ma arunc intr-o cursa nebuna (si evident inconstienta) pe pietrele instabile la vale, cu pauze din cand in cand pentru a mai poza cate una din florile cu care este vestita rezervatia Piatra Cetii. De remarcat frumusetea solitara a irisilor de pe varf (i-am gasit exclusiv acolo).
In poiana la Raicani (aceeasi liniste patriarhala) gasesc cu usurinta indicatorul care ma aducea inapoi in Valea Galzii, trag rapid cateva panorame si ma ambitionez sa scot maxim jumătate din timpul de o ora indicat pe panou. Cum alergarea era la vale, nu fac decat sa mai pisc frana de motor din cand in cand ca sa nu vin de-a berbeleacul si in 16 minute (ptiu, ce tare sunt!) ajung in sosea. De aici imi continui alergarea (ati trecut vreodata din accelerat in mocanita?) pe sosea in sus si, dupa ceva vreme, ajung si trupa vesela. Ne distram impreuna de peripetiile lor pe poteci surpriza (pana la urma au gasit-o relativ usor) si ajungem cu toti rupti de oboseala la masinile parcate in chei. Aici Traian si Nelutu amenajasera doua trasee de catzarare pe care le-au asigurat si si-au tocit degetele in ele. Ajung in final Corina si Charlotte, asa ca suntem din nou in formatie completa. Un mare VIVAT pentru Charlotte care era la prima ei drumetie  pe munte in ultimii douazeci de ani, si care, fara conditie fizica a urcat pana unde s-a putut urca! E drept ca i-a ajuns cu varf si indesat dar cum altfel ar tine minte muntele?  Ei, si daca tot ati ajuns cu lectura pana aici, aruncati o privire si pe albumul foto al iesirii. E mai putin palavragiu si laudaros decat mine si unele poze s-ar putea sa va placa.  Si poate data viitoare iesiti cu noi.

Participanti: Florin, Corina;

Durata: sambata 09 mai – duminica 10 mai 2009

Obiective atinse: Ruinele bisericii din Benic (si comoara), Cheile Cetii si comoara de acolo, Pestera Bisericuta (si comoara) din Platoul Ciumerna, Cheile Galditei (si o comoara plasata acolo), Cheile Intregalde (si comoara).

Vezi albumul foto al iesirii

Ne-am urnit destul de greu de acasa, mai ales pentru ca ne propusesem sa fie o iesire lejera de week-end la munte. Era deja 16.30 cand ieseam din Medias cu destinatia Cheile Galditei in Trascau, la cabana unui prieten.

Dupa ce trecem de Teius, si incepem sa urcam pe valea Galzii in sus, GPS-ul ne anunta ca trecem la mica distanta de o comoara geacaching.com de la Benic. Facem dreapta si urmam drumul pana langa un turn parasit in mijlocul unei livezi. Ruina, splendida dpdv fotografic parea un miracol dupa modul in care mai statea in picioare. Dupa ce ne intepam bine prin salcamii de acolo, adunam parca toate urzicile din zona, gasim si comoara ascunsa in firida unui zid. Nici nu plecam bine de langa ruinele bisericii (merita sa-i faceti o vizita daca treceti prin zona) ca pe Corina o trece o idee si mai nazdravana: inca e lumina, de ce nu am da o fuga pana la Baile Romane din Cheile Cetii? Cum nu suntem noi oamenii care sa ne ferim de o aventura in plus, suntem deja pe drum. Parcam la capat de sat si o luam la picior spre chei. Obiectiv declarat: o noua comoara geocaching.com de gasit. Trecem printr-o livada care ne lasa muti de incantare (daca paradisul ar fi undeva in Trascau, cu siguranta ar fi trebuit sa aiba intrarea din livada asta!) si ajungem la intrarea in chei. O frumoasa cascada cadea intr-o bulboana sapata in stanca apoi se rasfira in alte cascade mai mici si se pierdea in desisul padurii. Din bulboana, pe sub cascada, o scara metalica urca spre partea de sus, invitand parca indraznetii sa exploreze cheiele in zone mai putin accesibile. Problema mai mare era ca pentru a ajunge la scara, trebuia sa treci inot prin bulboana. De cald era destul de cald avand in vedere soarele care stralucea nestanjenit pe cer, dar parca dupa bruma din noaptea trecuta, nici o apa nu putea fi prea calda. Dovada si respiratia Corinei care s-a oprit instantaneu cand a incercat apa cu picioarele goale. Dar tentatia era prea mare, asa ca se dezbraca fulger si se arunca voiniceste in bulboana. Ajunge mai mult congelata la scara de care se prinde vartos insa aici face un dus rece cum numai in ghetaria cheilor ai putea avea. Dar reuseste sa ajunga si deasupra cascadei. Aici o noua bulboana, o alta treapta destul de inalta in cheile care pregateau mai multe surprize decat am fi crezut. De data asta insa, nici o scara nu mai invita in sus, asa ca, fara coarda si fara asigurare, nu se aventureaza mai departe. Intre timp, Flo se cocoata pe poteca si ghidat de faimosul  Garmin nimereste a doua comoara a zilei. Ajuns din urma de Corina, incercam o penetrare de sus a… cheilor, evident. Din pacate o cascada si o bulboana pun rapid capat incursiunii noastre. Ocolimm cheile prin padure si revenim la punctul initial de acces in chei, cu hotararea ferma sa revenim in vara asta echipati cu coarda pentru o explorare completa. Revenim la masina si pornim in sfarsit spre Cabana unde si ajungem dupa caderea noptii. De remarcat ca prima bucata de drum pe Valea Galzii pana pe la Poiana Galzii are acum un asfalt de care nici nemtii nu s-ar putea plange. In schimb, restul drumului are suficiente gropi cat pentru tot judetul Alba.
Duminica dimineata huzurim cu somnul pana la ora noua. Coboram satui de somn, restul lumii deja mancasera, ba aveau si planurile zilei facute. Noi ne hotaram sa vedem Pestera Bisericuta unde o noua comoara geocaching.com ne astepta sa o gasim si prin urmare aveam si sustinerea GPS-ului in ajutor ca sa nu ratam intrarea in pestera (care ne scapase intr-o tura de anul trecut pentru ca pe harta e gresit marcata). Ne decidem apoi pentru restul zilei sa plasam si noi o comoara in Cheile Galditei, apoi sa dam o raita prin Cheile Intregalde, Poiana Narciselor si Piatra Cetii. Asa ca mancam in viteza, ne despartim de restul trupei si plecam la drum. Gasim intrarea in poteca nemarcata mai mult din nimereala. De fapt pe harta poteca aparea ca fiind pe o muchie insa intrarea in poteca se face chiar de la gura unei vai. Urcam sustinut printr-o padure de fag chiar pe marginea unei poieni si lasam in dreapta un evantai de poteci pastoresti. Dupa circa o ora de urcus iesim in Platoul Ciumerna fix langa un izvor si adapatoare, loc pe care l-am si marcat pe GPS. Continuam pe liziera padurii chiar pe marginea platoului pana pe varful Ciuha, apoi dupa o minisedinta foto cu primele narcise inflorite, incepem o coborare foarte accidentata spre gura pesterii. Pentru cei atenti (noi am vazut-o abia la intoarcere) din platou pleaca  o mica poteca chiar din apropierea unui frumos punct de belvedere (sariti peste fagul doborat si sunteti pe poteca ce duce la pestera). Dupa ceva ocolisuri, ajungem si noi si, evident, incepem sa cautam cutia comorii. Indicatiile destul de laconice (afara din pestera, in partea dreapta un grup de stanci) nu ne ajuta prea mult asa ca incepem sa cautam de nebuni mai bine de trei sferturi de ora, si in sus, si in jos si deasupra, ne bagam coatele in toate gropile si fisurile posibile doar doar. Comoara insa, pas de-o gaseste. Enervata de atatea cautari (GPS-ul arata destul de aiurea), Corina se tranteste nervoasa pe o piatra in fata pesterii si declara hotarata: „Eu nu mai caut nimic! S-o ia naiba de comoara!”. Renunt si eu dezamagit dar in fond, asta e, nu trebuie neaparat sa le gasesti pe toate. Dar nu ma pot stapani sa nu dau o ultima piatra la o parte fix de sub fundul Corinei si… VOILA!, cutia zambea inocenta spre noi. Izbucnim in ras amandoi de tantalai ce suntem, ne trecem in carnetel, apoi ne luam aparatele foto, frontala si imbracati mai gros, intram in pestera inveseliti. Aici multe formatiuni rupte de numerosii vizitatori care parca nu au altceva de facut decat sa rupa si sa distruga (oare cum ar fi sa le rupa cineva dintii din gura?), insa pestera pare foarte activa in construirea de noi stalactite, fragile si transparente in lumina blitzurilor noastre. Facem bucurosi cadre pe trepied, cu frontala prapadita din dotare, unele poze ne ies, altele nu, mai dam o coborare si intr-un mic aven, apoi ne grabim spre iesire. Cand ajungem in gura pesterii, prapad: turna cu galeata fix in rucsacii nostri. Sarim ca arsi la ei, dar era deja tarziu, Noroc ca aparatele fusesera cu noi. Stam de ploaie in gura pesterii si profitam de ragaz pentru un pranz din mana. Apoi cum ploaia se mai domolise, ne echipam si revenim in platou. Dupa ropaiala, deja incepea sa se ridice ceata de pe vai intr-un peisaj pe care il admiram incantati. Apoi pornim spre un aven C..rul calului dar nu dam de el, dam in schimb de o herghelie pe care o pozam pe cat putem. Revenim la poteca si in cca 30 de minute suntem inapoi la masina.
In Cheile Galditei, ne oprim sa plasam comoara adusa de noi special pentru amplasare. Cum din drumul forestier vedem o grota undeva in varf de perete, nu-mi trebuie prea multe ca sa ma decid la amplasarea ei acolo. Zis si facut! O pornim pe traseul triunghi rosu apoi ne abatem in stanga si urcam cu chiu cu vai pana la gura grotei. Aici plin de tufe de maces si porumbar, una mai tepoasa ca alta. Dar acum daca ne-am decis, nu mai dam inapoi asa ca intram pana in gura grotei si o plasam intr-o nisa din perete. Cum drumul la vale ni se parea mai usor, decidem sa o luam drept in jos. Greseala fatala insa pentru ca terenul era mai degraba o catarare la liber si un schi pe grohotis decat o coborare de oameni normali. Asa ca dupa nenumarate trante, echilibristica pe marginea stancilor si crosetari de picioare ajungem rupti la poalele muntelui unde mai luam si apa la galosi. Dar… cu siguranta cei care o vor gasi, nu o sa ne uite prea curand! E deja ora 18 si noi trebuia sa fim acasa, asa ca pornim fara prea multe mofturi la drum. In Cheile Intregaldei insa comoara era la mica distanta de drum, asa ca iar oprim masina si ne mai incercam pentru ultima data abilitatile de cautatori. GPS-ul arata cam aiurea iar indicatiile erau pe laptop care tocmai se stinsese din motive de baterie. Mai mult la noroc, Corina o gaseste in timp ce eu balauream prin nelipsitele tufe de maces. Multumiti cu ce-a de-a patra descoperite pentru iesirea asta, ne imbarcam de data asta definitiv si nu ne mai oprim decat in ultima pizzerie deschisa din Blaj unde ne ghiftuim ca disperatii cu pizza, prajituri, si tot tacamul. Si ca sa fie ziua si mai completa, ne mai abatem si prin Motis sa-i facem o vizita faimosului Boris ceafa lata si lui stapanu’ Feri, sculat din somn de restul clubului.

Iesirea in cifre: 32 de prieteni, 9 masini, 11 corturi, o tona de distractie, 600 km pe drum,

Ce-am vizitat/vazut: Cetatile Radesei, Cheile Somesului Cald, Pestera Honu, Cetatile Ponorului, Pestera Focul Viu, Izbucul Ponor, Pestera Ursilor.

Albumul foto il gasiti in sectiunea Multimedia – Albume recente – Padis iar daca vreti sa descarcati pozele intrati direct in albumul Picasa al Dianthus.

Comori gasite: Biserica Motilor Peak, At The Balcony’s Pentru cei care vor sa se implice in jocul Geocaching, îi invitam sa îsi faca un cont pe www.geocaching.com si sa inceapa cautarile.