Category

Iar e week-end, iar avem aripi la picioare. In fond, drumetului ii sade bine cu drumul, iar Dianthus-ului cu muntele. Ne strangem de o masina Feri, Flo, Diana, Laci si Catalin. Cu un Seat nastrusnic ne insotesc Andreea si Ioana, mai vechi prietene de-ale clubului.  Ajungem in chei pe la 11 dupa un popas la Plus in Blaj si o intoarcere val vartej a fetelor cu Seat-ul la Medias dupa actele uitate in graba acasa. Azi avem tabara de catzarare planuita de Feri si Akos din Cluj. Din Cluj, au venit deja cataratorii: Akos, Szabi cu fetele si neastamparata Sascha, o catea vesela si mare amatoare de pateu si catzarare, si desigur Dan Caba, un pasionat de catzarare cu prietenii pe orice stanca mai rasarita.
Vremea e destul de mohorata, ne-a tras si o ploaie pe drum si ne cam uitam crucis la iarba umeda pe care ar trebui sa campam. Punem totusi corturile si dupa o masa in viteza plecam la intrarea in traseu. Akos incepe lectille: noduri, spit-uri, carabine, diferente intre catarare si escalada, corzi, etc. Invataceii (aka Flo, Laci, Diana si Cata) ne uitam cam pierduti la toate cate ar trebui sa tinem minte. Spre norocul nostru teoria nu se lungeste prea mult si ne invatam nodurile vitale si tusti in traseu. Baietii au pus doua manse numai bune de catzarat si fiecare urca pe rand asigurati de baietii care fileaza de jos. Urca toata lumea cu exceptia lui Flo care acuza o entorsa si nu vrea sa-si forteze piciorul (motiv pentru care intra desigur in dizgratie :).

Diana si-a incheiat numarul in mansa pregatita si impreuna cu Flo (who, me?) plecam la un traseu de trekking. Traseul avut in vizor: Cheile Aiudului – Valisoara – sat Izvoarele – M-tele Bedeleu – Poarta Zmeilor si retur. Pis, pis pe jos cca. 6km pana la iesirea din satul Izvoarele spre padure. In sat, nu suntem siguri de mersul traseului si ne despartim; Flo merge la dreapta – unde gaseste si marcajul dupa o vreme – iar Diana merge drept inainte si bine face pentru ca o baba intrebata despre traseu o imbie cu placinte proaspete. Refuza politicoasa si revine pe drumul bun. Mai departe pe traseul cruce rosie bine intretinut de cei de la Acropolis din Aiud urcam aproape de firul apei prin pajisti inflorite ici galben, colo mov, mai incolo un palc de salcami infloriti care te ametesc cu risipa lor de parfum.  Ne adapam la un izvor apoi poteca o coteste la dreapta brusc, trece peste parau si urca pieptis prin padurea de pini. Drumul e placut, s-a mai luminat desi iarba e uda si bocanci ne cam mustesc in picioare. Intram apoi intr-o padure seculara de fag si vedem cursul raului cum sare in nenumarate cascade una mai pitoreasca decat cealalata. Din padure, poteca iese in platoul inerbat de pe muntele Bedeleu. Aici se pare ca e raiul animalelor: in mai putin de cinci minute dam si de iepuri si de caprioare starnite de apropierea noastra. Marcajul in iarba e mai rar dar pus strategic pentru a fi vizibil de la distante mari. Urcam pana in punctul maxim pe firul aceluiasi curs de apa care ne-a insotit de la poalele muntelui si ne oprim. Conform hartii care este la noi, ar trebui sa parasim traseul sa o luam undeva la nimereala in fata pentru a da intr-o alta poteca greu vizibila. E sase seara si nu am mancat pe traseu decat cate un baton si o banana turtita. De aici pana la poarta zmeilor ar mai dura minim 1/2 ora dus si tot atat la intors. Mai punem (cu ceva noroc) 15 minute pentru gasit traseul si asta ar insemna revenirea cel mai devreme la ora 19.45 inca tot pe varful muntelui. E cam mult chiar daca stim traseul inapoi. Ne-ar lua minim 2 ore pana la corturi adica 21.45. Ne gandim si la ceilalti care si-ar putea face griji, si uite-asa nu ajungem la Poarta Zmeilor nici de data asta. Revenim inapoi nu inainte sa ne luam pranzul binemeritat dupa atata efort. Parca ne mai revine veselia in obraji si nici vantul care adie nu mai e ata de rece cand ai stomacul plin. La coborare traseul ni se pare extrem de scurt desi timpul alearga in ritm cu noi. Daca la urcare ne-a luat cca 2 ore din sat pana in varf, la coborare il facem in o ora. Baba cu placintele a plecat si ramanem pe meniu de corcoduse si prune verzi. Nu avem noroc de nici o ocazie inapoi desi bocancii Dianei rivalizeaza cu faimosul Sponge Bob, buretele nazdravan din desene animate la cat de ciuruita le e talpa. Cu siguranta asta este ultima lor aventura pe munte; nu de alta dar risca sa se trezeasca in ei direct in sandale. Din pacate nu am avut aparatul foto cu noi si trebuie sa va multumiti cu asigurarile noastre ca este un traseu care merita strabatut.
La corturi aflam la intoarcere ca direct in fata bornei la care am oprit se gasea ceva mai incolo un indicator (vizibil dupa 1 minut de mers) si de la indicator se vede stalpul pozitionat la intrarea in padure. De la padure, mercajul refacut de cei de la Acropolis duce direct la Poarta Zmeilor. Eh, asta este, data viitoare mergem, vedem fereastra, o si tencuim daca trebuie sau ii punem termopane pentru cate sicane ne face, o incuiem si luam cheia! Seara ramanem in jurul focului cu chitara si sticla regulamentara de vin in timp ce Feri ne delecteaza cu cantece mai putin cantate spre bucuria lui Sascha care latra fericita.
Duminica dimineata Akos, Szabi, Dan si Feri fac doua trasee: Amurg si Prieteniei. Flo si Diana se fofileaza din tabara, inhata Loganul (deh, tre sa exerseze si Flo pentru examenul auto…) si se arunca pana la ruinele cetatii de la Coltesti. Cocotate pe un deal, zidurile vechii cetati au un farmec aparte. Aruncati o privire si prin albumul foto pentru a savura si voi frumusetea acestor ruine. La intoarcere lumea strange corturile, ducem totul in masini cu exceptia echipamentului si plecam pentru alte doua manse: Extrema Dura, si Excalibur. Feri, Diana si Cata nu mai urca in schimb e timpul ca Flo sa isi spele pacatele pentru ziua de ieri. Drept pentru care face ambele manse si primeste botezul catzararii de la baietii care îi ard cateva cu coarda sa tina minte catzararea asta! Nici Laci nu se lasa si se avanta pana sus in Extrema Dura cu ajutorul copios al lui Szabi care oboseste la tras de coarda mai dihai decat Laci la catzarat. Clujenii raman mai departe la catzarat in timp ce mediesenii se retrag spre casa. A fost o tura buna si de data asta, cu o vreme nesperat de prietenoasa (duminca senin ca in desert). Iar cand si prietenii sunt de calitate, reusita nu are cum sa nu fie deplina. Multumim baietilor pentru efortul si timpul pe care ni l-au oferit (speram ca nu pierdut) si le promitem sa repetam nodurile cand ne legam la bocanci sau la sortulet. Data viitoare, va steptam si pe voi cei care inca nu indrazniti sa va parasiti lenea fotolului din sufragerie pentru ca nici dacul nu e atat de negru si nici traseul atat de lung incat sa nu-i faceti fata!

Daca e duminica, e munte. Feri ca de obicei ar face promisiuni dar nu si le poate tine. Nu ne ramane decat sa mergem fara el. Tinta: Poiana narciselor pentru ca e taman vremea lor. Si ce tinta putea fi mai potrivita decat Poiana Narciselor de la Tecsesti fix langa Piatra Cetii. Cu o tura, facem si Piatra si toata lumea e fericita. Nu mai mergem de sambata cu corturile pentru ca oamenii sunt „flexibili” si anunta in ultimul moment ca nu mai pot sa vina. Iarasi tura de o zi, dupa naravul nostru mai vechi… 
Pana la urma, duminica dimineata pe la opt, Corina, Flo, Zsolt, Alexandra si Paul, noul nostru voluntar, ne catzaram in Loganul de serviciu si o pornim spre Intregalde. Impreuna cu noi mai vin patru nazdravane, prietene cu Corina: Rodica, Elvira, Mirela si Giancarla. La ora 10.30 suntem la Modolesti pornim pe traseu triunghi rosu cu incepere chiar din intersectia de la Modolesti. Urcam destul de direct pe un picior inierbat. Pustoaiecele noastre scot limba de un cot dar nu se lasa. Paul in schimb se cam uita crucis la varful pe care vrem sa urcam. Pe masura ce traseul urca privelistea devine mai ampla, mai ales ca vremea tine cu noi (a cata oara? E clar, Corina are pile sanatoase la astia cu vremea!). Sus in platoul de deasupra cheilor Intregalde cautam narcisele inflorite. Gasim intradevar cateva dar nici pe departe pe cat de multe am vrea. Probabil le-au cam cules turistii. Haladuim prin podisul verde presarat cu doline intrezarind marcajul pe ici pe acolo sperand la un izvor. Nu il gasim insa decat la izvorul Cetii, langa Tecsesti unde facem un popas mai prelungit, moment bun si de regrupare. Dar momentul e la fel de bun si pentru pranz pentru ca umblam de ceva vreme si ne cam flutura stomacul de atata umblet. Probabil a ramas ceva spaima in sat legata de incalzirea globala si o posibila seceta mondiala dupa ce am inceput sa bem noi din izvor.

De la Poiana Narciselor ne despartim. Fetele nazdravane adica Rodica, Giancarla si Mirela o iau pe traseu marcat cu cruce galbena ce coboara pe o mica vale pana la soseaua ce leaga Modolesti de Galda de Jos iar noi ceilalti ne propunem sa urcam pana sus pe Piatra Cetii si sa coboram pe traseu banda rosie de la Raicani la acelasi drum de legatura pe care sa urcam la masinile parcate in Modolesti. Nici nu pornim bine pe traseul triunghi rosu ca deja il pierdem desi poteca merge clar inainte si nu vedem pe unde ar putea fi deviat. Noroc cu Flo care a mai fost pe traseu si stie ca suntem undeva prea jos. In poiana in care dam la scurt timp urcam direct in sus si bine facem pentru ca pe culmea pe care ajungem, regasim marcajul la intrarea in padure in spatele unui petic de copacei crescuti ca o perie. De aici poteca urca destul de abrupt dar marcajul e clar si nu ai cum sa te pierzi. Doar Paul intreaba la fiecare cotitura „Flo, mai este mult de urcat?” Nu e prea pregatit de munte: si-a uitat umbrela acasa 🙂 si in loc de bocanci a venit cu adidasi mai fitzosi ca deh, cine stie cu ce fete ne intalnim pe munte. Spre lauda lui trebuie sa recunoastem ca s-a miscat bine de tot, era mai mereu in frunte si daca nu mergeam noi incet in trapul nostru obisnuit, cine stie ce recorduri mondiale de urcat pe munte ar mai fi facut praf!

Pe Piatra Cetii e un festin floral: irisii tocmai si-au deschis bobocii, narcisele inca isi raspandesc parfumul discret, plus alte gramezi de flori pe care nu le stim dar ne incanta ochii. Dam un tur scurt pe la Avenul de pe varf. Cu adevarat pozitia lui este tare ciudata: o pestera verticala adanca de 68 m pornita taman de langa varful muntelui.  Ca sa ajungi la aven, trebuie sa te abati putin in dreapta potecii exact inainte de a ajunge pe varf. Admiram panorama extraordinara care desfasoara de jur imprejur apoi ne pornim la coborare. Fata de ce avem acum in fata, urcusul pare o joaca. Marcajul se arunca prin iarba direct in jos printre pietre si gropi acoperite de iarba. Colac peste pupaza dinspre Alba Iulia se aduna nori de ploaie si in departare se aud deja tunete. De la poalele piscului, mai exact din Raicani, Zsolt si Paul o rup la fuga in jos pana in sosea si apoi in sus cei aproximativ 5-6 km pana la Logan pentru ca miza e mare: fiecare poate conduce minim 5 km inapoi. De fapt asta era si motivul pentru care Paul a urcat cu noi pe Piatra Cetii in loc sa coboare cu pustoaicele (in fapt niste doamne tare respectabile si de gasca in acelasi timp, sprintene ca niste caprioare dar cu un tempo ceva mai molcom).

Flo si Corina trag o baita scurta in Valea Galzii ca deh, cum sa iesi la munte fara o baie si parca nici nu-i apa asa de rece. Diferenta dintre apa rece si cea foarte rece o facem prin limbajul paraverbal. Daca e cu urlete, e foarte rece. Daca sunt doar un oftaturi, e racoroasa. Daca nu e nici un sunet, e apa termala. De data asta oftam ceva mai apasat si nu stam prea mult in apa. Intre timp baietii se intorc deja. Misterul? Paul abia a asteptat sa puna mana pe volan si sa goneasca cu 80 la ora prin gropile drumui asfaltat pe alocuri fara sa-i pese prea mult de consecinte spre disperarea lui Zsolt care pe scaunul din dreapta vedea copacii aruncandu-se amenintator spre el. Taxam inconstienta cu interdictie eterna la volanul Loganului si pornim sa le cautam pe pustoaice. Inca nu le-a vazut nimeni nici pe sosea, nici la masina parcata. Corina se cam ingrijoreaza dar in curand le vedem venind zambind pe sosea si le aflam aventurile…

Dupa ce s-au despartit de noi, au pornit linistite pe poteca lor fara sa bage de seama ca marcajul o lua brusc in dreapta peste parleazul unui om si ca urmatorul marcaj e undeva jos in vale si daca nu esti atent il pierzi cu usurinta. Asa ca ele au continuat pe poteca bine conturata care mergea voios inainte pana ce… a disparut cu totul. S-au intors, s-au sucit, s-au razgandit dar tot nu s-au dumirit incotro ar trebui sa mearga. Hoatarate sa rezolve situatia, s-au intors la casele rispite de prin Poiana Narciselor si au strigat la prima poarta din zona: Alo, badeeeeee! Insa badea pesemne ca dormea dus ori nu avea chef de turisti. Vazand ca nu au succes, au inceput cu mesaje mai bine tintite: Reparam umbreleeee! Oferte specialeeeee!, etc. Nici asa nu au avut insa mai multi sorti de izbanda. Semnal pe mobil nici cat sa dai un beep, anunta daca ai pe cine! Intr-un final tot patruland pe poteca au vazut marcajul unde nici nu se asteptau, au sarit gardul in curtea omului si da-i la vale.

Deh, totul e bine cand se termina cu bine, hai cu totii la vale (e randul lui Zsolt sub supravegherea crunta a Corinei sa conduca; se descurca admirabil si suntem siguri ca la examenul din iunie va trece cu brio). In Blaj ne oprim la faimoasa cofetarie/placintarie de langa podul peste calea ferata pentru cate o prajitura/inghetata si cate o placinta la cuptor umpluta cu bunatati facute cu adevarat ca la tara pe vatra. Nu, nu ne-au platit sa le facem reclama dar pur si simplu ne place ce fac.

Dragi prieteni, de data aceasta nu vom face un raport de tura asa cum v-am obisnit dintr-un motiv foarte simplu la care vom reveni imediat. Sa nu credeti ca ne-ar lipsi timpul sa facem un raport de tura. Nu! Timp avem destul ca sa facem un raport chiar foarte detaliat. Sa nu credeti ca au lipsit aventurile. Am avut din plin unele asteptate, altele de-a dreptul surprinzatoare. Sa nu credeti ca ne-ar lipsi dispozitia sa le scriem. Dimpotriva, suntem aici si scriem de zor. Atunci?

Motivul este foarte simplu: ar mai trebui din cand in cand, sa lasam nedezvaluita macar cate o iesire pentru a va invita sa o traiti direct. Lasati internetul, lasati  tastaura si mouse in buna pace acasa si haideti pe munte. Nu mai traiti aventurile prin povestile altora, traiti-le pe propria voastra piele in mijlocul naturii. Veti fi cu siguranta de o mie de ori mai castigati. Nu mai admirati peisajele prin ochii fotografilor nostri. Haideti si minunativa de ele la fata locului. Pozele oricat de bine ar fi facute, nu trezesc in voi admiratia in fata unui peisaj imens care ti se asterne in fata ochilor. Click-urile de mouse searbede si plictisitoare nu au nici o sansa in fata vantului curat care va flutura rebel in par pe varf de munte. Sunetul sec al tastelor si scartaitul mouse-ului nu fac nici cat o ceapa degerata fata de cantecul pasarilor si vuietul unei cascade ce iti stropeste fata. Iar lumina monitorului e moarta pe langa soarele ce te incalzeste cu putere si nici nu poate rivaliza cu lumina lunii ce invaluie peisajul in mistere greu de spus in cuvinte.
Nu-i mai lasati pe ceilalti sa va traiasca visele, traiti-le voi insiva! Faceti cu curaj un pas inainte si veti descoperi aventuri de neimaginat din comoditatea lenesa a fotoliului vostru. Indrazniti sa iesiti din lentoarea care va acapareaza vietile si castigul va fi inmiit. Cu siguranta veti dori apoi sa iesiti din nou. Pentru ca ce altceva veti gasi in farmecul naturii decat bucuria de a trai? Ce altceva veti auzi in padure decat bucuria de a canta? Ce ar putea spune apele neobosite decat bucuria libertatii de a te misca? Dragii nostri prieteni, si chiar membrii Dianthus, pastrati duminica pentru sufletul vostru. Reveniti la contactul cu natura si veti fi mai impacati cu voi insiva. Acesta este mesajul pe care vrem sa vi-l transmitem din iesirea noastra in care am ramas muti de uimire fata de cata frumusete avem in tara asta si in care am invatat ca vorbele fotografiile si orice altceva nu pot inlocui experienta voastra vie si nemijlocita.
Va asteptam la urmatoarea noastra iesire. Propuneri: mirificele poieni cu narcise de la Necrilesti – Intregalde (M-tii Trascau) sau de la Ighiel (M-tii Trascau).

In timp ce unii mai harnici decat noi au ramas acasa pentru ecologizarea din Greweln, Corina, Flo, Vivi si Miha am plecat vineri de dimineata spre Herculane cu gand sa cucerim Domogledul (un fel de Mont Blanc mai domolgled asa ca ardelenii din Banat). Dupa ce suntem in formatie completa in Sibiu, decidem sa nu mergem prin Sebes ci pe Valea Oltului – Tg. Jiu – Baia de Arama. Si bine si facem pentru ca la un moment dat ne abatem din drum cu gand sa vedem Pestera Muierii (cea din calcar…). Ajungem la baza muntelui unde era intrarea din pastera insa aflam ca nu se intra decat cu ghid si numai la ora fixa. Ne asezam cuminti in fata grilajului de la pestera si asteptam insa nu se mai indura nimeni sa apara. Dupa o vreme aflam ca ghidul e in pestera si mai avem de asteptat. Intr-adevar dupa vre-un sfert de ora vedem iesind doi barbati chercheliti si sughitand de zor scuzandu-se ca au avut de rezolvat… defectiuni tehnice la instalatia electrica. Dupa cat de tare trasnea a alcool, am dedus ca au avut probleme la instalatia de distilare insa nu mai conta, important era ca putem intra. Si asteptarea a meritat pentru ca cei 900 de m vizitabili ai pesterii ofera destule spectacole interesante asa cum puteti vedea si in albumul foto. La iesire in partea cealalta a muntelui, ploaie de rupe pamantul iar noi avem de parcurs mai bine de o jumatate de km pana la masina. Noi mai mult dezbracati decat pregatiti de ploaie, o lasam pe Corina sa alerge la masina si sa vina dupa noi.

La Tg. Jiu, nu putem rata ocazia sa vedem Coloana lui Brancusi si sa ne dam pupici romantici pe sub poarta sarutului, sa ne zbenguim galagiosi la Masa Tacerii, Flo face niste teste de poze 3D (va recomandam ochelari Red-Cyan pentru vizualizarea lor corecta). Pornim apoi spre Herculane prin peisajul mirific de la Baia de Arama in sus spre culmile M-tilor Mehedinti si apoi pe valea Cernei spre Herculane. Aici gasim o pensiune (Magic) mai mult decat decenta, cu o bucatarie chiar decenta la un pret foarte acceptabil. Si cum ziua nu e chiar incheiata o pornim nitzel in recunoastere prin statiune. Urcam pe platoul Coronini pana la un izvoras de unde ne umplem sticlele cu apa proaspata apoi mergem prin statiune pana la faimoasa statuie a lui Hercule si pana una alta, vedem ca am facut deja mai bine de 10 km. E bine ca si incalzire pentru ziua de maine.
Sambata dimineata (intre noi fie vorba era deja trecut de 12 cand am pornit). In cca 20 de minute suntem la intrarea in traseu, pe soseaua de centura care ocoleste statiunea pe malul stang al Cernei, la poalele Domogledului. O pornim prin padure pe serpentine stranse pana la Crucea alba. Pentru cei care vor sa faca circuitul pe Domogled 6-7 ore e recomandat sa urce pe la Crucea Alba si sa coboare prin cheile Feregari deoarece poteca este destul de accidentata pe aceasta parte si e de preferat sa o urci decat sa o cobori.
De la crucea alba fotografiem Platoul Coronini unde yoghinii se stranga in spirala. Urcam apoi mai departe si facem un scurt popas la Grota lui Serban care se dovedeste mai lunga decat ne-am astepta. Ne fatzaim cu poze care nu ne ies, apoi revenim pe traseu. Deja suntem destul de sus insa Miha pufaie nervoasa „cine naiba m-a pus iar sa urc pe munte cu descreieratii astia?”. E obosita si varful inca nu se vede. Colac peste pupaza poteca e atat de accidentata incat la un moment dat parca facem catzarare. Dar nici un chin nu dureaza la nesfarsit si varful nu mai e decat la o aruncatura de bat. In special batul lui Flo botezat „toiag antiviperin” pentru ca sta cu el in fata si bate fioros in toate pietrele de pe drum, chipurile sa faca vibratii si sa sperie viperele. In afara insa de vipera de Miha pe care o mai inspaimanta din cand in cand, nu dam de nici un sarpe desi soarele isi face din cand in cand aparitia dintre nori. Nu prea avem apa si asteptam cu nerabdare sa ajungem in varf unde deschidem cele doua beri aduse cu noi. Corina e nervoasa pe Flo ca a baut toata apa desi el nu prea bea pe munte. I-ar strange putin mutra aia satisfacuta la usa pensiunii sau macar putin degetele la portbagajul Loganului dar asta tot nu ar aduce mai multa apa pe Domogled. Se resemneaza cu un mar si pe la 16.45 o pornim la vale.
Peisajul e splendid, in zare se vede inclusiv Dunarea la Cazane si muntii din Serbia. Urcusul e destul inclinat dar poteca nu e accidentata deci foarte potrivita pentru coborare. Cand dam de primul izvor tabaram asupra lui cu sticlele si bem in mai multe randuri. In sfarsit suntem satisfacuti. Poteca coboara printr-o padure maiestuoasa de fag care ne umple de uimire. Coboram apoi pe valea Feregaului care se ingusteaza din ce in ce pana ne regasim in adevarate chei. Un grup de cataratori se cocoata pe peretii din chei. Dupa o coborare pe grohotis, ajungem inapoi in civilizatie. Sau esecul ei pentru ca dam numai de case pline de caini si tiganusi care se zbenguie in praf.  Dar orasul e aproape, foamea si mai aproape si cautam o terasa unde sa mancam. Cum de doua zile Corina turuie ca vrea pizza, ne strecuram pe o terasa chiar pe malul Cernei unde au pizza pe vatra si ne ospatam pe cinste. Toata tura ne-a luat cam 6 ore.
Duminica ne facem bagajele si o pornim spre cascada Vanturatoarea, la cca 10 km in amonte de Herculane. Lasam masina langa podul peste Cerna si urcam pe marcaj cruce rosie destul de sustinut prin padure si in aproximativ 45 minute ajungem la cascada. Cu adevarat peisajul merita efortul depus. E un fel de caldare in centrul careia cade apa rasfirata. O adevarata vanturatoare. Ne fataim in jurul ei pana ce Flo isi invinge timiditatea si sare sub dus. Urletele nu mai contenesc dar fericirea e maxima. Corina si Vivi nu rezista nici ei tentatiei si sar la randul lor in dusul fierbinte ca gheata. Acum suntem satisfacuti, putem pleca acasa. Si bine facem pentru ca dupa ce iesim cu masina din Herculane se pune de-o ploaie cum rar am mai vazut. De fapt prin parbriz nu am mai vazut mai nimic din cauza apei. La Sarmisegetuza facem un popas sa vizitam ruinele apoi Corina ia acceleratia in stapanire si ne teleporteaza acasa. Fata asta are ardei iute in talpa si suntem siguri ca ar avea un succes deosebit la conducerea lui Enterprise cu viteza luminii.

Ca sa nu mai tot mergem dimineata si sa ne intoarcem seara, Aurica si Feri pun la cale o iesire de sambata seara la casuta noastra draga de pe valea Arpasului. Se raliaza iesirii Cristi cu Elena, Zsolt cu Alexandra si  Flo  cu Corina. Loganele gem de placere cand demareaza sambata seara la 18 cand pleaca din Medias. Pe la 21 am parcat mainile pe drumul forestier care duce „La Role”. O pornim prin niste noroaie mai mari decat bocancii nostri si suntem in curand pictati pana in ceafa de stropi. Alexandra, prietena lui Zsolt, e la prima ei iesire cu noi. Si nu-i deloc usor pentru ca la prima panta da de greu si pufaie mai ceva ca o locomotiva din primul razboi mondial. Flo si Aurica nu mai contenesc cu amabilitatile: „Lasa, nu te speria, ce-a fost mai usor a trecut, abia dupa panta asta incepe greul”, „Am facut doua ore pana acum, nici o problema, mai avem inca sase” care evident o duc la disperare. Insa hopul cel greu trece, urcusul se domoleste si ne intram cu totii in ritm. Ba chiar reusim sa bagam un ritm atat de bun incat inainte de ora 1 fara 20 suntem la casuta.

Pentru cei care nu au facut pana acum un traseu de noapte, nu au gustat cu adevarat farmecul muntelui. Padurea noaptea are un mister pe care ziua nu il banuiesti. E drept, unii urca mai mult cu frica in spate pentru ca nu stii de unde sare ursul in poteca dar ajungem sus fara cel mai mic incident. Ba inca suntem in verva, mai ales Elena care cu vocea-i de soprana scapata dintre cratite umple cabanutza cu cantece culese de pe la biserica penticostala. Nu reuseste insa sa smulga ropote de aplauze decat atunci cand promite sa nu mai cante. Adormim cu greu pe la ora 2.30 imperecheati traditional, cu exceptia lui Aurica si Feri care culeg carabusi si paianjeni din jurul patului lor spre disperarea lui Feri care urla la fiecare noua descoperire a lui Aurica.
Dimineata vine mai devreme decat am fi vrut ajutata de telefonul lui Feri care suna la 6.30. Atat le trebuie celor din familia Botoc care nu mai dorm si incep sa susoteasca, sa puna de ceai ca niste buni gospodari. Din pacte suntem prea putin dormiti si nu avem chef sa ne trezim. Pe la 7 Flo nu mai rabda si isi ia izoprenul si sacul de dormit in spinare si iese in fata cabanei in speranta ca mai poate trage un pui mic de somn in liniste. Somnul nu se mai lipeste insa de niciunul. Dimineata e insorita si crestele inzapezite se vad maiestuos in apropiere. Pajistea plina de branduse si flori de primavara e uscata, semna ca daca nu a fost roua, posibil sa ploua. Deocamdata nu ne facem griji decat de stomacurile care isi cer drepturile. Se pun supele, ceaiurile, cafele si alte leacuri care sa ne puna pe picioare. Dupa un mic dejun ca un adevarat festin, o pornim spre caldarea superioara. E plin de zapada mai sus asa ca nu ne propunem o tinta anume, mai degraba mergem pana unde se poate. Dupa o intalnire cu un urs si o turma de vre-o 12 capre negre – e drept ca la distanta – urcam pana in fundul caldarii. Zapada e destul de groasa si se vad urmele numeroaselor avalanse. E prea riscant sa mergem mai departe asa ca facem cale intoarsa. Peisajul vaii glaciare este splendid, calcam un verde viu plin de branduse in timp ce contemplam crestele inzapezite spintecand burtile norilor ce se agata de ele. Norii se aduna incet incet asa ca dupa o gustare din batoane, biscuiti si apa, o luam inapoi spre casuta. Flo si Corina se baga la o tura de sport extrem: inot intr-o bulboana din rau cu apa de 1-2 grade (aici la inaltime abia acum se topesc zapezile). Scufundarea in apa rece ca gheata este un test bun de voce: dupa prima fractiune de secunda, racnesti ca un apucat si cauti cu disperare cea mai apropiata scapare spre mal. Dupa trei scufundari, atat anatomia masculina cat si cea feminina se modifica atat de radical incat nu ne mai incumetam la inca o baie; in timp ce unele chestii se reduc al extrem, altele se ascut si impung tricoul mai ceva ca un roi de bondari infuriati. Intre timp Cristi isi noteaza dimensiuni la ferestre si ce alte reparatii ar mai trebui facute (asta era de fapt principalul motiv al iesirii noastre), mancam desigur copios si pentru ca norii se aduna din ce in ce mai insistent, ne grabim sa o luam la vale. Spre deosebire de ceilalti, Aurica are o misiune mai speciala: cara pietre pe rucsack fara sa stie in tim ce ceilalti chicotesc in jurul lui. Dar stai linistit, dragul nostru prieten, inceputul in constructii nu a fost usor nimanui. Sa nu uitam vorba proverbului „Cine cara azi ca fraierul o piatra, maine care degeaba un munte”. La mina abandonata de pe drumul de coborare, Cristi si cu Flo plaseaza o comoara geocaching ca sa mai crestem atractivitatea zonei apoi ne indreptam cu totii spre casa. Am scapat neplouati inca o tura.
Click aici pentru fotografii.
{jcomments on}