Chiar daca e luni, e zi de Paste deci e liber. Mai toti prietenii stau acasa pentru ca azi merg la stropit fetele asa ca prea putin ecou trezeste o chemare la munte. Pe mine (Flo) si Corina insa nu ne poate tine nimic acasa, nici filmele vazute pana 2 noaptea, nici prognoza meteo nu tocmai favorabila. Dimineata la 7 (si 20) Corina ma culege din fata blocului si plecam amandoi spre Brezoi. Avem in plan un traseu pe care nu il stim niciunul dintre noi: Carligele Olanestilor. Circuitul pare interesant, carligele le mai vazusem din departare cand am fost la Vanturarita asa ca acum era cazul sa le exploram de mai aproape.
Pe la ora 10 fara ceva ajungem in Brezoi, ne ia putin pana identificam exact straduta pe care sa iesim din principala (fix langa un indicator de Politie). Parcam cu greutate intr-un capat de straduta si ne interesam la un bade local cum e traseul mai sus. Ne da cateva indicatii si explicatii despre poteca si pe la 10 pornim in sus. Ne e cam foame dar vrem intai sa ne miscam pe traseu.
Contrar indicatiilor localnicului, in loc sa o luam la dreapta, urcam de pe vale spre stanga si bine facem pentru ca dam in scurt timp de traseul punct rosu. Sub noi deja se vede un plai inierbat, aerul e destul de limpede chiar daca e cam innorat si picura usor. Luam masa ca turistul flamanzit de doua zile si apoi ne urnim in sfarsit in sus. Traseul devine din ce in ce mai interesant pe masura ce urcam pe o muchie plina de stanci si privelisti largi. Ne oprim din loc in loc fermecati de peisaj, insa doar Corina are aparatul foto asa ca eu mai mult pozez pentru a infrumuseta peisajul. Nu prea imi reuseste asa ca ne continuam ascensiunea. Stancile devin de-a dreptul spectaculoase, capre negre se itesc pe ici pe acolo in timp ce salamandre negre cu pete galbene pandesc in tot locul. Sunt frumoase si total inofensive, de parca ar fi sopirle din cauciuc.
La un moment dat ne intalnim cu vre-o 4 vanatori ce coborau pe poteca cruciti de mirare cand aud unde vrem sa ajungem. „Pai nu aveti timp sa ajungeti, ne avertizeaza unul dintre ei. Mai bine mergeti o vreme in sus si apoi coborati tot pe unde ati urcat pentru ca pe vale e apa mare si poteca va trece prin apa.” Ne decidem sa ne continuam drumul si evident sa ne intoarcem prin vale, doar cat de mare ar putea fi apa? Intre timp ploaia e din ce in ce mai insistenta asa ca ne echipam de ploaie. Urcam pana intr-un pisc destul de inalt de unde incepe o coborare intr-o mica sa. De aici din sa decidem sa o luam la stanga pe panta abrupta prin padure direct spre vale. Este ora 13.30 cand incepem sa coboram. Cantam cat ne tine gura ca nu cumva sa dam nas cu vre-un urs ratacit si coboram din ce in ce mai abrupt. La un moment dat, pe masura ce ne apropiem de fundul vaii, incepe si apa sa-si faca aparitia. De aici incepe o cursa cu obstacole cum n-am mai pomenit: saritori, cascade, mormane de zapada topite pe dinauntru in care iti intra piciorul direct in apa, copaci prabusiti si pietre alunecoase toate avand parca acelasi scop: sa ne umple de apa. Reusim eroic sa trecem de ele veseli nevoie mare. Mica vale pe care coboram trebuie sa ne duca la o vale mai mare pe care ne asteapta o poteca marcata cu cruce albastra. Dupa mai bine de o ora jumatate de boncaluit prin vale, ajungem in sfarsit si la valea principala. Ploua in continuare si suntem destul de uzi dar multumiti ca de acum e totul mai usor.
Nici nu visam insa ce ne asteapta. Mancam rapid niste fructe si cozonac si pornim la vale. Insa… surpriza! Poteca se apuca sa sara peste vale mai abitir ca un iepure fugarit de lup. Intr-o zi uscata de vara asta nu ar fi o mare problema insa acum cu zapezile care inca se mai topesc pe varfuri si cu ploaia care nu mai conteneste, e un adevarat torent. Incercam in vadar sa gasim locuri pe unde sa ne strecuram dar nici o sansa, asa ca da-i cu bocancii direct in rau. Speram sa scapam cu o baie scurta insa poteca are chef de joaca: pare ca e mai mult prin rau dact pe langa. In scurt timp suntem murati din toate directiile: de sus ne cerne ploaia deasa, de jos ne patrund fiori reci de fiecare data cand mai facem o trecere iar de atata efort suntem leoarca de transpiratie. In curand degetele de la picioare sunt niste pestisori micuti in acvariile bocancilor in timp ce din par curg adevarate cascade. Nu ne prea pasa deloc si o tinem asa vreme de o ora pana ajungem inapoi in Brezoi, fix in curtea unei statii de captare apa pe poarta careia scria „Intrarea interzisa”; noroc ca era permisa iesirea. Ne strecuram pe poarta afara si o tulim spre masina pe sub privirile intrebatoare ale localnicilor de la ferestre. Reusim sa ne schimbam inclusiv chilotii uzi dar constatam prea tarziu ca suntem monitorizati din casele vecine. Nu mai conteaza insa, suntem prea dornici de caldura si haine uscate ca sa ne mai pese. E ora 17 ceea ce inseamna ca am facut pe traseu 7 ore incluzand si pauzele fara sa ajungem insa unde ne-am propus. Poate pe viitor. Chit ca traseul nu a fost usor, chit ca vremea a fost impotriva noastra, chit ca apa era neiertator de rece, dar daca ar fi sa pornim din nou stiind ce ne asteapta, nu am ezita o secunda. Distractia a fost prea buna ca sa o ratam!
Scurt album foto al iesirii