Alba ca Corina si cei 7 atleti

Daca e sambata si mai e si 14 ianuarie inseamna ca pentru noi e Craciun. Cum vine asta? E simplu, facem iesirea caritabila de Craciun! Daca ati uitat, va readucem aminte ca la Crosul Binder din primavara am strans banuti pentru a ajuta cativa copii (care nu isi permit) sa iasa la munte impreuna cu noi. De aceasta data ne-am orientat atentia spre tineri atleti ai Scolii Sportive din Medias. Am cerut antrenorului sa ne recomande 6 copii sportivi care au rezultate bune dar care provit din familii cu posibilitati materiale mai modeste. Din banii stransi de la Crosul cu pricina mai aveam in bugetul actiunii o suma suficienta care sa le acopere costurile de deplasare, masa si cazare la munte pentru 6 copii. Insa reusim prin pase magice facute de Corina sa salvam majoritatea bugetului si sa le putem face un cadou mai de soi: cate o pereche de incaltaminte Adidas veritabili pentru alergare! Da, ar fi trebuit sa le vedeti fetzele cand si-au primit cadourile!
Destinatia noastra: refugiul Saruni, pus la dispozitie gratuit si cu mare drag de prietenii nostri din Trascau Corp, cu acordul marelui (un metru si ceva) Axânte zis Puiulet. Si uite-asa cei 6 elevi alergatori (care au devenit 7 intre timp pentru ca asa e viata generoasa cu noi) impreuna inca 5 membri Dianthus, inca vre-o 2 juniori si o noua prietena a Dianthusului plecam la Zlatna city. De aici ni se alatura 3 sateni din clubul Trascau Corp (Haga din Olanda este sat deci de ce ar fi Zlatna oras?) care au renuntat de buna voie la caldura culcusului din Centru Universului (e in Zlatna, nu stiati?) si vin cu noi la refugiu. Parcam in apropiere de complexul de Mall-uri pentru ca altudeva e un trafic atat de mare si sunt atat de multe masini incat zapada pur si simplu nu mai are unde sa cada decat pe parbrize si capote iar cand soferii o curata, o arunca pe parbrizul vecinului sau daca sunt de treaba si se cunosc intre ei (ceea ce e mai greu intr-un oras atat de mare) o tin in saci in portbagaj. Cale de doua ceasuri si jumatate cei 18 voinici urcam voiniceste prin zapada pana la refugiu. Avem grija ca unii dintre noi sa ne mai pierdem cate un telefon, o manusa, un cap si alte nimicuri, dar ne alegem in schimb cu zapada in sosete, maini inghetate si turturi in mustati (ale fetelor, normal).
La refugiu parca e mai frig decat afara. Normal ca e rece pentru ca ursul din vecini nu are cheie si in plus nici nu se pricepe la facut focul. Asa ca asteptam rabdatori sa se incinga sobita (in realitate ditamai teracota) care in cateva ceasuri se incinge atat de bine incat trebuie sa deschidem termopanele (refugiu de 5 margarete, ce credeati?) ca sa ne mai racorim. Corina gateste paste picante ca o mama adevarata si trebuie sa faca eforturi sa ne intrerupa din jocul de mima care s-a incins mai ceva decat teracota de langa noi. Iar cei care nu stiti cum se mimeaza o “parasuta” va rog sa il cautati pe Alex junior. Nu stiu cat de bine stie sa citeasca dar (hai sa fim seriosi, voi deschideti Playboy ca sa cititi?) stie sa se miste bine. Adormim tarziu, la lumina lumanarii, in acorduri de chitara cu Axante care canta bine (cand are chef) si cu noi oracaind pe langa el (care nu cantam bine nici cand avem chef). In seara asta insa, dupa ce gustam din uleiul de motor pus amabil la dispozitie de gazde noua ni se pare ca nici ingerii nu ar putea canta mai strasnic decat noi. Daca ati vazut Blairwitch Project, veti intelege fenomenul. Daca nu l-ati vazut, beti un litru de ceva tarie si intelegeti imediat. Desigur, copiii nu au voie la ulei ca sa nu faca “indigestie” (se mimeaza ca un fel de cufureala).
A doua zi suntem mari si tari: dupa micul dejun plecam spre pestera si varful Dambau (nu ma intrebati de unde au scos numele asta) care e un fel de Himalaie a celor din Zlatna. In traducere libera: numa nebunii se suie p-acolo. Dar noi suntem prea nebuni sa stam locului. In pestera ne cam trec racorile,nu ca ar fi prea frig, dar e prea stramt si unii nu suporta senzatia brusca de inchis si o iau la goana afara. Tovarasu Axâte ne duce mai departe la un abrupt numa de el stiut dar noi n-am vazut de acolo de sus decat un mare nimica ce parea ca nu se mai sfarseste in toate directiile. Si abia dupa nimica ala, apareau munti si vai ca intr-o poveste in care te miri de ce imparatul Rosu are castelul asa de departe si te gandesti ca poate o fi saracit si nu a mai avut bani de teren intravilan cu acces la canalizare si internet. Pe drum ne zbenguim cat cuprinde, facem poze mai strasnic decat la o sedinta de moda si rascolim toti nametii posibili si imposibili. Dar e duminica si plecatul spre casa se apropie. Nu il lasam sa vina pana nu mancam bine si ne straduim sa scoatem refugiul din haosul prezent la ordinea anterioara venirii noastre. Nu reusim noi prea multe dar macar suntem impacati ca am avut bunavointa. Pe drumul inapoi avem cateva pante inzapezite pe care ne rupem fasurile (la propriu) pentru ca sacii i-am uitat acasa. Dar e bine si asa, speram sa nu luam bataie ca ne-am rupt hainele, gentile si toate alea mai ales daca voi tineti secret si nu dati link-ul nimanui ca sa citeasca. Si daca tot v-ati pierdut vremea citind pana aici, aruncati o privire in albumul de pozeeee!